BUCATARIA: un real pericol!!!

Daca pana acum eram convisa ca e foarte foarte greu sa gatesti ceva comestibil (raman in continuare fidela acestei idei!!), acum imi dau seama ca, in plus (ca si cum partea cu greul nu era suficienta!), gatitul e si al naibii de periculos!
Bucataria mea este probabil cea mai mica bucatarie din univers, dar, jur, ca in ea se gasesc cele mi multe pericole posibile. Sunt asa de suparata pe ea ca imi vine sa ii dau foc. Bine, sunt sanse mari ca la un moment dat, fara intentie, chiar sa ii dau foc!
Nu am pretentia ca, de unde 27 de ani nu am stiut decat sa prajesc paine si sa fac ceai, sa ma apuc acum sa fac delicatese culinare, dar cred ca bunele mele intentii ar trebui sa fie rasplatite cu putin ajutor. Iar ostilitatea pe care o simt din partea propriei bucatarii de fiecare data cand intru in ea...ma descurajeaza total (sincera sa fiu, si caut motive de descuajare, dar asta e cu totul alta poveste!). Se pare ca toate ustensilele si toate aparatele din bucatarie nu fac altceva decat sa sa imi saboteze vreun rezultat pozivtiv.

Si dintre toate acele ustensilele criminale din bucatarie aragazul este dusmanul meu nr. 1.
Acest aparat pe care il detinem in casa, se incapataneaza, fara nici un motiv intemeiat, sa fie o piedica in calea succesului meu culinar. Si nu numai ca imi saboteaza mancarea, dar atenteaza si la viata mea!
La ai mei acasa obiceiul era ca, dupa ce se folosea aragazul, se inchidea ochiul si niciodata butelia. Ei bine, la Mircea e alta poveste: intai se inchide butelia si dupa aia ochiul aragazului! Casa noua, obiceiuri noi...normal ca ma adaptez si eu la ele. Dar, pana la adaptarea mea totala, mai fac si greseli....greseli soldate cu accidentari!
Deci......va dati seama ca uneori, dupa ce inchid butelia, uit sa inchid si ochiul aragazului!
Si in aparenta asta nu ar fi o problema, pentru ca, in final, aragzul e oprit, nu? Da, e oprit temporar!
Am avut 2 accidente majore pornite de la acelasi nenorocit de aragz si butelia lui din dotare.
M-am apucat intr-o seara de gatit la ochiul mare al aragazului. Toate bune si frumoase pana cand a inceput sa mi se faca rau, sa ma ia cu ameteli, sa ma usture ochii. Zic...mi-e prea foame si de asta mi s-a facut rau! Am continuat sa bucataresc ca o gospodina desavarsita ce ma pretindeam.
Cand a ajuns Mircea acasa a inlemnit in usa! "Ce e cu mirosul asta de gaz??!!"
Atunci mi-am dat seama de toata tarasenia: Ultima data cand folosisem aragzul uitasem un ochi deschis si acum....bineinteles, iesea gaz pe acolo. Evident ca toata durerea mea de cap venea de la gaz si nu de la fptul canu mancasem nimic toata ziua!
A doua oara a fost mai rau. Datele problemei sunt aceleasi: un ochi uitat deschis de la ultima tentativa de a gati; o noua tentativa de a gati si un alt ochi necesar decat ultima data cand folosesem aragazul. Numai ca de data asta, am deschis butelia si pana sa aprind ochiul care imi trebuia m-am mai invartit prin bucatarie vreo 3-4 min.
Cand in cele din urma am aprins chibritul ca sa dau drumul la ochi o flacara imensa mi-a izbucnit in fata. Am crezut ca mi-am ars tot ce inseamna par pe fata!! Evident ca gazul a tot iesit pe ochiul ramas deschis si ca, in momentul in care am aprins chibritul, a luat foc intai gazul care iesise.
Hmmmm....ca si efect vizual a fost frumos!! Flacara avea niste culori frumoase!!
Acum intelegeti de ce zic ca la un moment dat cred ca o sa dau foc buctariei?!
Ustensilele aflate prin bucatarie si necesare gatitului nu sunt nici ele cine stie ce prietenoase.
Am reusit performanta sa imi despic in doua unghia de la degetul mic cu curatatorul de cartofi. Era taiata exact la mijloc, de nu stiam nici cum sa o pot scurat ca sa ii dau o oarecare forma unghiei.
Un alt incident dureros a fost cand m-am aplecat sa iau ceva ce imi cazuse intre aragaz si dulap. M-am aplecat atat grabita sa ridic ca imi cazuse ca nu am vazut scaunul din spatele meu. Am trezit toata scara cand am urlat in momentul in care coltul scaunului mi-a intrat fix in.....ce mai conteaza! M-a durat ca naiba, mi-au dat lacrimile si am simtit furnicaturi in gingii de durere!
Dintre mancarurile care din cand in cand imi mai ies comestibile sunt si pastele. Dar nu mai fac! Nu de cand nenorocita de cratita a aruncat pe mainile mele apa clocotita in care tocmai terminasera de fiert pastele. Mi-am vazut viata in fata ochilor! Si pentru ca daca as fi dat drumul la cratita pastele fierbinti si cratita fierbinte ar fi cazut pe mine, aveam de ales: ori imi opaream mainile, ori imi tot corpul de la brau in jos! Voi ce ati alege?!
Si astea sunt numai cateva din accidentele pe care personal le-am suferit in bucatarie. Nu ma apuc sa enumar de cate ori m-am taiat sau mi-am julit degetele pe razatoare sau a sarit ulei incins spe mine.
Stiu ca multi dintre voi o sa credeti ca sunt eu neindematica. Bine, sunt, dar nu asta e motivul pentru care patesc toate nenorocirile astea. Motivul principal este ca bucataria MA URASTE! Si nu inteleg de ce?! pentru ca eu chiar am grija de ea, o curat, o spal, o aranjez. Cand sunt singura in casa ii si vorbesc! Si ii vorbesc frumos!
Offf, de fiecare data cand ma apuc sa mai gatesc ceva ma intreb cu groaza: azi oare ce mai patesc! Iar Mircea nu imi e de nici un ajutor (moral!), cand ma roaga cu o voce stinsa si mocnind a disperare: "te rog, nu da foc la toata casa; macar sa un loc unde sa punem capul pe perna diseara!"
Pana la urma el ce vrea: mancare ori dormit???!!!!
Asa ca fac si eu un apel catre toate femeile care nu ies cu urme fizice din bucatarie: sa scrie cineva o carte despre cum naiba sa faci sa scapi cu viata dupa ce, cu cele mai bune intetii, incerci sa faci ceva de mancare!!!

Totusi....e greu!

As vrea sa pot spune ca pana acum am deprins si eu macar o mica mica mica parte din arta gospodariei. Dar din pacate....as fi departe de adevar!!
Evident am fost de mica o rasfatata iar la mama, ori nu faceam nimic in casa, ori daca faceam nu ma sinchiseama prea tare ca rezultatul sa fie cel care trebuia. Doar era mama acolo! Eu trebuia doar sa ma joc (cand eram mica), sa ma vad cu fetele (cand eram adolescenta) si sa ies in cluburi (cand am trecut de adolescenta). Daca la un moment dat, mi se reprosea ca nu fac treaba in casa si scuzele mele obisnuite nu mergeau cu mama, aveam mereu un plan B: TATA. Eram (din fericire inca sunt!) „fata tatii” si orice sarcina mi-ar fi revenit era prea grea pentru mine care eram un „dop de om”. Daca totusi nici tata nu ma salva (sau, mai rau, ii tinea partea mamei) aveam o replica imbatabila cu care ma fofilam de la orice indatorire casnica fara sa primesc macar vreun mic repros: am de invatat! Ei, da, cu asta castigam orice batalie in fata mamei!
Numai ca se pare...razboiul l-a castigat ea!
Ma vad astazi in postura de „isusita”, viitoare sotie si, sper eu, cat de curand, mama care nu are nici in clin nici in maneca, cu ceea ce inseamna gospodarirea unei case! Si asta in conditiile in care apartamentul nostru are niste bieti 38 de mp.
Am vrut sa cred de la bun inceput ca harnicia nu are nici o treaba cu dragostea pe care Mircea mi-o poarta. Ba, mai mult, am crezut, in naivitatea mea, ca, stiind al meu barbat de la bun inceput ca nu excelez in ale trebaluirii prin casa, nici nu va trebui sa fac vreodata ceva sau, daca fac, sa o fac din placere (de parca ar fi posibil). Astfel ca, in lumea mea plina de iubire, lipsa calitatilor mele de gospodina nu era un factor de stres pentru restul vietii mele, timp in care vom locui impreuna.
A fost prima mea greseala!
Pentru ca e adevarat, nu imi cere nimeni (in afara de mama) sa fiu o obsedata de curatenie, dar imi place sau nu (si, din pacate, mai mult NU) cineva trebuie sa „tina casa”. Iar eu nu mai sunt doar prietena si iubita lui pe care vine o ia de acasa, o duce la un suc si gata. Sunt femeia cu care vrea sa isi intemeieze o familie. Si din pacate, familiile nu se intemeiaza numai cu iubire. Pentru ca desi am incercat, iubirea mea nu spala geamurile si nici nu porneste singura aspiratorul (nu pentru ca nu ar fi suficient de mare, caci, Slava Domnului!, e imensa). Pentru treburile astea e nevoie de niste maini! Si, din pacate, de cele mai multe ori, de mainile mele!
Spre rusinea mea, sunt departe de orice realizare considerabila in atingerea scopului meu (de a fi o buna sotie), dar totusi (pentru ca sunt in fond o optimista) trebuie sa imi recunoc niste mici mici realizari (care, pana la urma, sunt niste puncte de plecare, nu?).
Astfel:
M-am obisnuit ca in timp ce fac mancare sa spal si vasele pe care le folosesc. Si nu, nu pentru ca as fi foarte meticuloasa, ci pentru ca dupa ce as termina de gatit (moment in care cel mai probabil sunt foarte dezamagita), m-ar apuca plansul sa vad si chiuveta plina de vase murdare. Vase pe care cineva trebuie sa le spele. Si cumva stiu sigur ca mama nu o sa vina sa le spele!
In fiecare duminica seara fac curatenie generala in bucatarie. Ma rog, cat apreciez eu ca inseamna "generala". Si asta pentru ca am o fixatie ca luni cand ma trezesc sa am bucataria curata si ordonata. Mai mult ordonata, dar notiunile astea sunt, iar, apreciate in mod subiectiv.
Daca la mama acasa gaseam o scama pe masa din sufragerie si imi spunea sa ma duc la bucatarie sa o arunc, cel mai probabil, cand nu se uita ea, o aruncam pe jos,, tot in sufragerie. Doar urma sa dea cu aspiratorul, nu? De ce sa pierd eu secventa din film pentru o amarata si nevinovata de scama? Ei bine, istoria nu se repeta in casa mea. Pentru ca, tristul adevar este ca, orice scama aruncata de mine pe jos va fi automat aspirata tot de mine.
Imi place sa schimb asternuturile in fiecare sambata. Si nu pentru ca sunt vreo obsedata de microbi si nici vreo fanatica a lenjeriilor de pat impecabile (pana la urma tot eu trebuie sa calc toti metrii aia de cearceaf fara microbi si impecabili, nu?) ci pentru ca mirosul de curat imi aduce aminte de patul meu de acasa si bruc, ma cuprinde un sentiment de siguranta. Nu ca nu m-as simti sigura in bratele iubitului meu, dar parca eram totusi mai sigura de ale mamei! Si asta o zic, jur, fara a fi vreo mamoasa.
Si daca tot trebuie sa schimb asternutul evident ca trebuie sa scutur patura de dedesupt, ca doar nu pun cearceaful curat peste patura nescuturata. Si daca tot scutur patura, trebuie sa aspir si patul, nu? Si daca tot am aspirat patul si am asternuturi curate, cum pot sa nu dau cu aspiratorul in tot dormitorul?
Realizarea mea nu o consituie tot sirul asta de actiuni tipic gospodinelor (care sunt sigura ca nici macar nu e complet); realizare mea o constituie modul de gandire care ma face sa fac toate astea. Intrucat pornind de la un simplu schimb al lenjeriei de pat ma trezesc cu tot dormitorul curat luna si pe deasupra si cu un betisor parfumat aprins.
Nu stiu sigur, dar am o banuiala ca gandirea mea e cea corecta.
Si pentru ca sunt copil de profesori, am invatat ca daca ai gandirea care trebuie rezolvarea problemelor e doar o chestiune de timp.
Iar eu, Slava Domnului, mai am timp destul. Si norocul meu ca am un iubit rabdator!

Cinste lui...cinste bucatarului!!

Asta este o noua povestire despre gatit, numai ca protagonista nu sunt eu (sunteti uimiti, nu?).

Deci sunt sanse sa fie o poveste cu happy end!

Dupa ce timp de aprope o saptamana, zi de zi, incercarile mele de a gati s-au soldat cu esecuri totale (si credeti-ma, sunt blanda cand zic esecuri totale!!!) si dupa ce timp de inca o saptamana nu am avut nimic de mancare in casa (si automat am mancat in oras - din banii de formatie), mort de foame si lefter, al meu logodnic s-a pus azi pe gatit.

O sa zic de la bun inceput, pentru cine nu stie, ca logodnicul meu din dotare este un ffff bun bucatar. Si calitatea asta a lui vine ca un argument perfect in sustinera teoriei mele conform careia intr-o relatie doi oameni trebuie sa se completeze unul pe altul, nu sa se asemene (care ar mai fi frumusetea cand amandoi am sti sa gatim? sau cand amnadoi am sti sa calcam?)

Deci a venit sa ma ia de la birou, am fost la Kaufland sa facem rapid piata si am venit acasa.

Care credeti ca a fost primul lucru pe care l-a facut cand a intrat in casa? A deschis televizorul normal!!!

Ei, zic eu, baiatul o sa gateasca, deci hai sa il ajut si eu cumva.

M-am dus in bucatarie, am scos toate produsele din sacosa, am pus repede apa pe foc (cu sare si ulei, ca am si eu notiuni minime de bucatareala) si m-am apucat sa tai kaizerul.

Intre timp, el, bucatarul vietii mele, continua sa se uite, nemiscat, la televizor! De fapt e putin spus "se uita la televizor". Corect ar fi.....sorbea din priviri televizorul, era hipnotizat de televizor........ma rog, cred ca orice femeie din lume stie privirea magica pe care orice barbat o are cand priveste (evident, nimic important!!!) la televizor.

In cele din urma m-a onorat cu prezenta in bucatarie, a aruncat o privire prin jur si s-a apucat de ciopartit orice i se parea ca poate fi pus in sosul pentru paste. Eu am fost fericita castigatoare a dreptului de a curata si taia usturoiu (foarte multi...catelusi!) si ceapa!!

Toate nebuniile tocate le-a pus in tigaia incinsa unde s-a apucat sa arunce cu orice mirodenie ii venea in mana. Au predominat (bineinteles) chili, piper si boia iute. M-a cam durut sufletul cand am vazut cat chili a pus, dar am zis totusi ca e mai bine chili decat oribilitatile alea ordinare de ierburi mediteraneene.

A amestecat toate ingredientele in tigaie cu atat incantare ca jur ca inca putin si incepea sa le cante. Bine, eu mereu am fost complexata de faptul ca se uita mai frumos la o mancare facuta de el decat la mine. Va jur ca ii sclipesc ochii cand gateste. Si nu e la tuica pe care o bea inainte ca sa mearga mai bine mancare! Si nici de la galagia pe care o fac eu prin jurul lui vorbind intruna!

Dupa ce s-a topit si branza a aruncat o cutie de smantana si......a amestecat din nou.

Chestiunea aia din tigaia incepea sa semene a sos.....cat de cat. Intr-un final a luat pastele (peste care topise unt) si le-a pus in tigaia cu sos. Evident a amestecat din nou.
Nu stiu cum se vede in poze, dar sincer, au fost niste paste grozave!!!
Bine, cine il stie pe al meu logodnic, stie ca e pasionat de gatit (Slava Domnului cu teoria mea despre completarea calitatilor intr-un cuplu!) si ca )asa cum mentionam mai sus) deseori (de cele mai multe ori adica) se uita la macare mai frumos decat la mine (dar niciodata mai atent decat la televizor!).

Sa nu ignoram totusi un elemnt foarte important din povestea noastra: EU (ca altfel cum am mai intelege talcul acesti istorisiri?). Ce am facut eu in timp ce el mesterea fascinat mancarea?
Pai incercam (doar incercam) sa il ajut, sa invat cate ceva si intre timp ii tot puneam mana pe fund. Da, imi place cand gateste ca e atat de absorbit de ce face ca pot sa fac ce vreau eu....si el ma lasa!! Iar cum mie imi place fundul lui....era normal sa profit de moment, nu??
Tare as vrea sa zic ca prin gravitatul asta al meu in jurul lui in timp ce gatea am mai facut macar un mic pas spre scopul ales (sa invat sa fiu sotie), dar mi-e teama ca as minti.
Dar experienta asta nu e fara rezultat. Pentru ca poate nu am invatat sa fac afurisitele de paste, dar am invatat sa imi apreciez barbatul (asta e pur marketing!!) si sa ii recunosc talentele (maine sigur imi cumpara ceva).
Si pe langa toata linguseala asta, trebuie sa recunosc ca sunt innebunita sa stau cu el in bucatarie. Sigur, imi place sa stau cu el pentru ca petrecem timp impreuna, glumim, radem, povestim orice, ne mai pupam etc, dar sincera sa fiu (si cred ca v-ati dat seama cu totii) cand gateste este singurul moment cand pot sa vorbesc cu el si el sa ma si asculte (ca de vorbit eu vorbesc non-stop)................PENTRU CA IN BUCATARIE NU ARE TELEVIZOR!

CERERE DE CHEMARE IN JUDECATA

DOMNULE PRESEDINTE


Subsemnata F.Mirela, cu domiciliul in Constanta,.......... in contradictoriu cu paratul A.Mircea cu domiciliul in Constanta, .......... formulez prezenta actiune prin care solicit ca, prin hotararea ce o veti pronunta, sa obligati paratul:
- Sa recunoasca faptul ca este indragostit fara speranta de reclamanta

- La plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza.


MOTIVELE ACTIUNII:

In fapt, reclamanta l-a cunoscut pe parat inca din iarna anul 2003, dar, in fapt, cei doi au inceput sa aibe o relatie din data de 08.05.2004. Astfel, desi la inceput singurele motive pentru care reclamanta a acceptat sa iasa cu paratul au fost plictiseala si faptul ca momentul respectiv, acesta conducea un autoturism marca Audi tip A3 (despre care mult mai taziu paratul a recunoscut ca NU era proprietate persoanala), ulterior, dupa ce a ajuns sa il cunosca pe parat acesta a inceput sa ii fie chiar simpatic.
Putem spune ca vara si toamana anului 2004 au fost foarte frumoase pentru reclamanta intrucat, desi nu era inca indragostita de parat, ii placea de acesta si in plus, in activitatile desfasurate de cei doi impreuna (de orice natura) erau pe placul reclamantei.

In primul an de relatie, punctul culminant la constituit trecerea dintre ani, respectiv revelionul 2004-2005. Plecati in zona montana a Romaniei, respectiv comuna Moeciu, jud. Brasov, desi prost insotiti, cei doi au petrecut clipe minunate si, pentru reclamanta, chiar de NEUITAT. Se impune a scrie cu majuscule acest fapt intrucat, in acele zile a avut loc operatiunea “Mielul”, ceea ce a convins-o pe reclamanta, in mod definitiv si irevocabil ca, intradevar, "personalitatea"paratului se muleaza perfect pe ceea ce cauta reclamanta. (din respect pentru instanta nu vom explica in ce a constat operatiunea "Mielul")
Anul 2006 a fost un an greu pentru reclamanta, atat prin prisma stresului vietii profesionale, cat si atitudinii tip porcina a paratului. Astfel, in viata paratului au aparut gargaunii care, insotiti de o periculoasa fufa, au dus la un vadit dezechilibru mintal cu consecinta, temporara (Slava Domnului – nn) de pierdere a discernamantului. Primavara acestui an este momentul in care reclamanta a descoperit ceea ce urma sa fie al doilea motiv pentru care nu a renuntat la a mai intretine orice fel de relatii cu paratul (porc, magar ordinar la acel moment), respectiv vinul produs si furnizat de tatal (Dumnezeu sa ii dea sanatate!!!) paratului. Cu ajutorul acestui mirific produs si al .....farmecelor paratului ....., reclamanta a mai rezistat o perioada langa parat.
A urmat insa un inevitabil dezastru in vara anului 2006 cand, cu mintile tulburi de tot felul de taraturi, paratul, in mod inuman, brutal, inexplicabil si josnic, a anuntat-o pe recalmanta ca “Drumurile noastre se despart”.
Inca din acea perioada paratul s-a dovedit a fi maaaaaaaaare mincinos!!
Desi suferea ingrozitor (fapt ce urmeaza a-l dovedi cu martori) reclamanta, altruista din fire, a inteles sa nu il mai deranjeze pe parat si sa il lase sa isi vada de viata sa, oferindu-i astfel sansa de a fi fericit pe drumul ales, drum ce nu se intersecta cu drumul pe care reclamanta a fost fortata de parat sa o apuce.
Totusi, dupa nici 2 luni, paratul a reluat in mod subtil si sub diverse pretexte care mai de care mai stupide, legatura cu reclamanta. Aparent, drumul pe care o luase acesta, desi ocolea al dracului de mult, ducea in final in acelasi loc: drumul pe care linistita, plangand si cu inima sfasiata mergea reclamanta lipa-lipa.
Astfel, in luna septembrie 2006 era mai mult decat evident ca paratul dorea sa revina acolo unde i-a fost cel mai bine de-a lungul vietii sale, respectiv bratele frumoase, gingase si primitoare ale reclamantei. Cu toate acestea, in incapatanarea caracteristica, paratul nu a inteles sa formuleze in mod expres o cerere de conciliere cu reclamanta ci a lasat la latitudinea acesteia gasirea unei formule de impacare care sa nu ii lezeze imensul orgoliu al heartbreaker-ului, Mircea Print de Cotnari!. In imensa sa intelepciune, reclamanta a gasit formularea potrivita, intre cei doi instalndu-se iar starea de concubinaj.
Desi lunile urmatoare au fost grele pentru reclamanta, ca intotdeauna, prin diplomatie si o dragoste imensa, a reusit sa readuca flacara iubirii in cuplul astfel reunit.
In perioada urmatoare, zi de zi, reclamanta a inflorit efectiv si a inceput sa simta, pentru prima data ca, intradevar, locul ei este, pentru totdeauna, langa parat.
Astfel, va solicit sa observati ca, pe parcursul celor aproape 4 ani de cand reclamanta intretine relatii cu paratul aceasta a facut tot ceea ce este posibil omeneste pentru ca iubirea dintre ei sa ramana vie; in mod constant si continuu s-a preocupat de fericirea paratului, de viata, casa si patrimoniul acestuia, ca o adevarata femeie de casa fara a se gandi vreo clipa la prejudiciul pe care aceasta l-ar putea suferi. Mai mult, nu a exista moment in tot acest timp in care reclamanta sa nu strige mandra ca il iubeste pe parat, ca este singurul barbat al tineretii acesteia si ca este dispusa chiar sa se mute cu acesta intr-o locuinta pe care sa o stapaneasca in devalmasie.
Cu toate acesta, paratul nu intelege sa ii recunoasca reclamantei drepturile pe care le are si refuza cu obstinatie sa recunoasca faptulca, la randul sau, si el este indragostit de reclamanata

Pentru toate aceste va solicitam sa admiteti actiunea noastra si sa obligatia paratul la toate cele mentionate in petitul actiunii.

Probe: dovezile de dragoste constante ale reclamantei, interogatoriul paratului, martori, expertiza iubirologica.


DOMNULUI PRESEDINTE AL JUDECATORIEI CONSTANTA

Omleta buclucasa!

Haideti sa va impartasesc una din (putinele!!!) mele experiente culinare. Ei, bine, azi am ajuns acasa pe la 5 si pentru ca nu aveam ce face l-am sunat pe al meu logodnic sa il intreb daca vrea sa ii fac ceva de mancare. Din pacate, raspunsul a fost "DA" (cat ghinion pot sa am in lumea asta??). Sincer, nu prea imi justific acest raspuns, pentru ca in ultimul timp a mai trecut prin incercari grele in care a fost nevoit sa deguste "bucatele"mele. Se pare ca inca exista "binevoitori" care ii zic ca e normal sa nu ma pricep de la inceput, dar ca, la un moment dat, tot o sa invat sa gatesc. Deci....a vrut sa ii fac ceva de mancare.
Am deschis frumos calculatorul (da, intai calculatorul, si nu cuptorul) si am intrat frumos pe culinar.ro. M-am uitat ce aveam in frigider (aveam doar cascaval, branza si oua) si am cautat retete cu aceste ingrediente. Mi-am adus aminte ca undeva in bucatarie au mai ramas doi cartofi (din cartofii pe care ii cumparam sa aruncam noaptea in pisicile care miorlaie si ne trezesc) si m-am dus sa ii identific. Erau sub un scaun. Cu doi cartofi, cascaval si oua am inceput sa caut retete....si am gasit una (ha! noroc pe capul meu). Titlul topicului era "omleta cu cartofi", dar unele dintre fete ziceau ca de fapt reteta se cheama tortillas con patatas. Wooooow, ce imi pusesem in cap sa fac!! Suna asa de pompos.
Bun! Zis si facut!
Am notat frumos reteta, am dat drumul la muzica tare sa aud pana in bucatarie si am inceput pregatirile. Am curatat cartofii, i-am dat prin razatoare, am dat si cascavalul prin aceeasi razatoare. Cascavalul era afumat. Am tinut sa precizez acest aspect ca sa aibe Mariana ce sa comenteze (a citit ea in nu-stiu-ce carti ca cica afumaturile ar fi de-a dreptul ucigatoare pentru organism. De parca ea are vreo sansa sa traiasca prea mult!!!!). Dupa aia am luat 3 oua si le-am batut mar. Am aruncat pe ele si eternele sare, piper, dar si tot felul de nebunii dupa care Mircea e innebunit: chili, ierburi mediteraneene (care sunt ORIBILE!!) etc. Am pus cartofii intr-o tigaie cu putin ulei. In reteta scria ca se rumenesc imediat. Pe naiba! Am tot amestecat la ei sa nu se prinda de tigaie si de rumenit s-au rumenit dupa vreo 15 min. Am pus cascavalul ras peste ei. Arata destul de dubios!! Dupa ce s-a topit un pic cascavalul afumat-toxic am pus ouale batute (care din cauza mirodeniilor zici ca erau...murdare). Dupa care...am inceput sa ma uit in tigaie sa vad ce se intampla. Si....ce se intampla...nu era de bine!! Nu era de bine deloc! Pentru ca in nenorocita de reteta de pe culinar nu scria ce sa faci daca ceva e ciudat la compozitia ta. Ca deh...alea toate se pricep...pentru ele sa faci clatite e cel mai simplu lucru din lume (???????).Si pentru ca nu stiam ce sa fac...am inceput sa amestec toata compozitia. Si am amestecat, am amestecat desi arata tare ciudat. Deja imi era miiiiiila de Mircea! Si ca sa va dau detaliile complet (si sa dea mama ochii peste cap), langa tigaia cu ciudatenia de mancare pe care incercam sa fac era o olicica ....cu ceara. Da, mama, voiam sa ma epilez in casa si sa umplu si casa asta cu ceara!!! Si ca sa ma laud, in timp ce faceam dracia aia de mancare, am facut rapid (ca sunt foarte operativa!!) si o salata cu rosii si ceapa. Dupa ce am luat tigaia de pe foc, am rasturnat rezultatul pe o farfurie, am asezat masa si am asteptat cuminte sa vina cobaiul acasa.
Jignitor a fost faptul ca dupa ce a venit, m-a pus pe mine intai sa gust. Noroc ca prin natura profesiei am putut sa simulez o incantare maxima.
Ei bine, daca va asteptati la un happy-end....va asteptati degeaba. Mie una mi s-a parut ingrozitoare mancarea !!Totusi, pentru ca ma iubeste si pentru ca era lesinat de foame, Mircea a fost foarte incantat si a zis ca daca nu imi place omleta inseamna ca nu stiu ce e bun. Am baiat diplomat!!
Si in timp ce eu termin carnatul asta de mail, el a ras farfuria!!! Mama a fost in delir cand i-am zis ca am gatit. Are ea o problema ca nu sunt harnica. Si ca sa nu ma intelegeti gresit......nu sunt harnica deloc...urasc sa fac treaba sau mancare, dar un simplu calcul matematic arata asa: EU GATESC, deci nu mancam in oras, NU MANCAM IN ORAS, deci economisim bani, ECONOMISIM BANI, deci imi cumpar rujuri.......stive stive de rujuri. Asa ca....cu doi cartofi putin cascaval si 3 oua...mi-am cumpat un frumos luciu de buze (unde mai pui ca e si de fitze!)
Si, cel mai important (dar nu pentru mine!), i-am dat logodnicului meu impresia ca totusi, am stofa de nevasta!!!!
Va pup si va tin la curent cu experientele mele culinare, cu evolutia ulcerului lui Mircea si cu progresele pe calea obtinerii brevetului de "buna sotie"!!

STEAUA - GALATASARAY

Azi e maaare meci!! (bine, pentru cei care nu stiu, toate meciurile sunt mari).
Sunt de 4 ani cu iubitul meu. Sau ca sa ma exprim pe limba lui.....de 4 campionate!! Ei bine, nu as vrea sa fac un mic calcul si sa va zic la cate meciuri am fost pusa sa ma uit in aceste 4 campionate de cand suntem impreuna.
Totusi, se impune o mica recapitulare. Avem asa: meciurile din capionatul intern, cele din Chempions League, Cupa UEFA, cupa Intertoto. Am mai prins impreuna si un Campionat Mondial de fotbal si parca doua Europene. (sper ca nu am uitat nici un campionat. Nu de alta, dar mi-as crea probleme in relatie). Ganditi-va ca toate aceste campionate au sute de meciuri care TREBUIE vazute, iar fiecare meci are cate 90 de minute (mi-e prea mila de mine ca sa mai pun in calcul si prelungirilie).
Dar sa trecem peste si sa vorbim despre meciul de diseara!!!
In seara asta nu o sa am nici o sansa sa vorbesc cu Domnul meu Stelist. E prea emotionat pentru meci si prea ocupat sa faca in minte planul de atac si sa gandeasca schema de aparare!! Oricum, daca vreti sa stiti, EL e cel mai bun antrenor de fotbal. El si cu toti ceilalti barbati care stau la mese cu berea in fata si privesc meciurile. Se pare ca prin nu-stiu-ce-efect miraculos berea le insufla o mare inspiratie si o mare pricepere in ale antrenatului. Ei stiu cel mai bine cand trebuie cineva schimbat, daca sa se introduca pe teren un varf in loc de fundas, daca schimbarea sa fie post-pe-post etc..... Eeeeiii, este foarte complicat!
Si nu stiu cum se face ca saraca Steaua, din atatea mii de antrenori cu mintile limpezi si cu o pricepere desavarsita, ea s-a pricopsit tocmai cu Lacatus. Cat ginion pe capul ei!?!
Oricum, orice nepriceput ca mine stie ca de fapt Steaua a fost "creata" de Zenga si Protasov (am tinut bine minte, nu, iubitule?). Daaaaaa.....aia antrenori!!!
Diseara, o sa vina el, barbatul vietii mele acasa, o sa faca dus si o sa ma intrebe "iesim sa vedem meciul?" (de parca "Nu iesim" ar fi o varianta de raspuns!!).
Meciul incepe la 9:15; deci noi o sa fim la terasa de la 8:30. Cum adica de ce asa de devreme? Ca sa aibe timp, impreuna cu ceilalti antrenori, sa discute planul de atac!!
O sa se aseze strategic la masa, cu privirea perpendicular pe ecran, o sa isi comande licoarea fermecata (berea!!) si o sa inceapa dezbaterile: cine intra in pimul 11?, aaaaa......nu pot sa cred ca joaca Nicolita......de ce nu il baga pe ....(???).....cum???joaca Vali Badea? ...pai ala nu stie sa alerge si nu a facut nimic in ultimele jocuri etc etc etc etc. Discutiile vor continua pana la fluierul de inceput cand.........brusc! o sa se faca liniste. Nu o sa mai aud nici o voce de barbat. Ba mai mult, nici macar nu o sa ii mai vad clipind (am un prieten care, va jur, nu clipeste delooooc la meciuri!!).
Linistea o sa dureze pana la prima ratare a Stelei!! Da, asta va fi un moment deosebit: poate sa fie deosebit in sensul bun (daca faza a fost frumos construita si pasele au curs cum trebuie ) sau deosebit in sensul rau (daca singur cu portarul Nicolita iar rateaza sau nu il vede liber pe Dayro Moreno ca sa ii paseze. Am auzit cum ca Nicolita e egoist si cam cauta gloria singur).
Din acest moment se va dezlantui iadul: beri trantite nervos pe masa, cuvinte care nu sunt trecute in DEX vor fi repetate in mod frecvent, se va auzi foarte des cuvantul "mama" si toate derivatele lui, se vor purta dialoguri imaginare cu fotbalistii de pe teren, dialoguri cu Lacatus.....o adevarata degringolada!!!
Va venit apoi momentul tragic in care Galata va da gol (se indoieste cineva ca acel moment va veni?). Atunci......tragedia e pe noi!
Stelistul meu o sa se incrunte, o sa faca fete-fete si o sa fie foarte suparat ca baietii nu au ascultat de indicatiile lui, nu au jucat cum a gandit el. In asentimentul lui vor fi si ceilalti antrenori de langa el!!
Meciul, cel mai probabil, se va termina tragic (desi sincer nu imi doresc asta).
Dupa fluierul final.....iar discutii interminabile. Dar lasa...in retur o sa fie mai bine (nici ei nu o sa creada asta cu adevarat!!).
Pana o sa ne vina nota de plata, se vor incinge discutii in contradictoriu cu dinamovistii si rapidistii, carora li se va aduce in mod obsesiv aminte ca Steau a fost camipoana Europei CANDVA! (daca nu ma insel in '86). Ca deh, in lipsa de alte realizari traim cu amintirea celor trecute. De mult trecute!

Ce voi face eu in tot acest timp? Am sa stau la masa alaturi de celelate sotii/prietene de microbisti si ne vom amuza copios pe seama lor. In plus, putem sa vorbim despre orice, pentru ca oricum cu noi nici un mascul nu va discuta.
Cu toate astea, eu una sunt innebunita sa il privesc cand se uita la meci pentru ca traieste cu atata pasiune meciul. De altfel, e singurul moment in care pot sa il vad cum da frau liber sentimentelor; pe fata lui vezi un amalgam de emotii, trairi, sentimente!! E de-a dreptul amuzant, sincer! Si nici nu ma deranjeaza ca se exprima in limbajul lui primitiv (ca orice microbist, nu?)....important e ca se exprima, mama lui de moldovean!!

Va intrebati de ce ma duc cu el le meci?
Cum de ce? Pentru ca, incercand sa fiu o sotie bune, trebuie sa ii inteleg pasiunile sau macar sa ma fac ca i le integ. Sincera sa fiu, pana acum nu am reusit sa inteleg mai deloc acest joc, fotbalul. Oricum, incurajarile viitorului meu sot suna asa "Nici nu o sa intelegi vreodata. Tine de competitie, iubito".
Deci asta era misterul....tine de competitie!

Ei bine, eu sper totusi sa bata Steaua. Asa ca.....Haide Steaua!!

Deci....blogul meu!!

Bun!!!
Deci, sa vedem cum o sa ma descurc eu cu acest blog. Am avut deja probleme cand l-am creat. Se pare ca as mai avea unul! Ciudat ....nu imi amintesc sa il fi creat eu!

Ce reprezinta titlul blogului meu?? Exact ceea ce se intelege: incerc sa invat cum sa devin sotie.
Sigur, aici multe voci vor zice "pai, de ce trebuie sa inveti? esti aceeasi persoana si dupa nunta. Nu trebuie sa faci nimic din ce nu faceai inainte". Ei, bine, cred ca stim cu totii ca nu este deloc asa.
In realitate, la acest moment nici macar nu am statutul de "sotie". Acel minunat (?!) lucru, casatoria, se va intampla in toamna anului viitor....timp destul in care eu sa imi planific nunta si sa.....INVAT SA FIU SOTIE.
O sa trec in mod sigur prin muuuuulte experiente care-mai-de-care mai diversificate, unele incununate cu succes, cele mai multe un real esec, dar...va voi tine la curent cu mare parte din aceste evenimente.

Ne auzim in curand!
Mirela