As vrea sa pot spune ca pana acum am deprins si eu macar o mica mica mica parte din arta gospodariei. Dar din pacate....as fi departe de adevar!!
Evident am fost de mica o rasfatata iar la mama, ori nu faceam nimic in casa, ori daca faceam nu ma sinchiseama prea tare ca rezultatul sa fie cel care trebuia. Doar era mama acolo! Eu trebuia doar sa ma joc (cand eram mica), sa ma vad cu fetele (cand eram adolescenta) si sa ies in cluburi (cand am trecut de adolescenta). Daca la un moment dat, mi se reprosea ca nu fac treaba in casa si scuzele mele obisnuite nu mergeau cu mama, aveam mereu un plan B: TATA. Eram (din fericire inca sunt!) „fata tatii” si orice sarcina mi-ar fi revenit era prea grea pentru mine care eram un „dop de om”. Daca totusi nici tata nu ma salva (sau, mai rau, ii tinea partea mamei) aveam o replica imbatabila cu care ma fofilam de la orice indatorire casnica fara sa primesc macar vreun mic repros: am de invatat! Ei, da, cu asta castigam orice batalie in fata mamei!
Numai ca se pare...razboiul l-a castigat ea!
Ma vad astazi in postura de „isusita”, viitoare sotie si, sper eu, cat de curand, mama care nu are nici in clin nici in maneca, cu ceea ce inseamna gospodarirea unei case! Si asta in conditiile in care apartamentul nostru are niste bieti 38 de mp.
Am vrut sa cred de la bun inceput ca harnicia nu are nici o treaba cu dragostea pe care Mircea mi-o poarta. Ba, mai mult, am crezut, in naivitatea mea, ca, stiind al meu barbat de la bun inceput ca nu excelez in ale trebaluirii prin casa, nici nu va trebui sa fac vreodata ceva sau, daca fac, sa o fac din placere (de parca ar fi posibil). Astfel ca, in lumea mea plina de iubire, lipsa calitatilor mele de gospodina nu era un factor de stres pentru restul vietii mele, timp in care vom locui impreuna.
A fost prima mea greseala!
Pentru ca e adevarat, nu imi cere nimeni (in afara de mama) sa fiu o obsedata de curatenie, dar imi place sau nu (si, din pacate, mai mult NU) cineva trebuie sa „tina casa”. Iar eu nu mai sunt doar prietena si iubita lui pe care vine o ia de acasa, o duce la un suc si gata. Sunt femeia cu care vrea sa isi intemeieze o familie. Si din pacate, familiile nu se intemeiaza numai cu iubire. Pentru ca desi am incercat, iubirea mea nu spala geamurile si nici nu porneste singura aspiratorul (nu pentru ca nu ar fi suficient de mare, caci, Slava Domnului!, e imensa). Pentru treburile astea e nevoie de niste maini! Si, din pacate, de cele mai multe ori, de mainile mele!
Spre rusinea mea, sunt departe de orice realizare considerabila in atingerea scopului meu (de a fi o buna sotie), dar totusi (pentru ca sunt in fond o optimista) trebuie sa imi recunoc niste mici mici realizari (care, pana la urma, sunt niste puncte de plecare, nu?).
Astfel:
M-am obisnuit ca in timp ce fac mancare sa spal si vasele pe care le folosesc. Si nu, nu pentru ca as fi foarte meticuloasa, ci pentru ca dupa ce as termina de gatit (moment in care cel mai probabil sunt foarte dezamagita), m-ar apuca plansul sa vad si chiuveta plina de vase murdare. Vase pe care cineva trebuie sa le spele. Si cumva stiu sigur ca mama nu o sa vina sa le spele!
In fiecare duminica seara fac curatenie generala in bucatarie. Ma rog, cat apreciez eu ca inseamna "generala". Si asta pentru ca am o fixatie ca luni cand ma trezesc sa am bucataria curata si ordonata. Mai mult ordonata, dar notiunile astea sunt, iar, apreciate in mod subiectiv.
Daca la mama acasa gaseam o scama pe masa din sufragerie si imi spunea sa ma duc la bucatarie sa o arunc, cel mai probabil, cand nu se uita ea, o aruncam pe jos,, tot in sufragerie. Doar urma sa dea cu aspiratorul, nu? De ce sa pierd eu secventa din film pentru o amarata si nevinovata de scama? Ei bine, istoria nu se repeta in casa mea. Pentru ca, tristul adevar este ca, orice scama aruncata de mine pe jos va fi automat aspirata tot de mine.
Imi place sa schimb asternuturile in fiecare sambata. Si nu pentru ca sunt vreo obsedata de microbi si nici vreo fanatica a lenjeriilor de pat impecabile (pana la urma tot eu trebuie sa calc toti metrii aia de cearceaf fara microbi si impecabili, nu?) ci pentru ca mirosul de curat imi aduce aminte de patul meu de acasa si bruc, ma cuprinde un sentiment de siguranta. Nu ca nu m-as simti sigura in bratele iubitului meu, dar parca eram totusi mai sigura de ale mamei! Si asta o zic, jur, fara a fi vreo mamoasa.
Si daca tot trebuie sa schimb asternutul evident ca trebuie sa scutur patura de dedesupt, ca doar nu pun cearceaful curat peste patura nescuturata. Si daca tot scutur patura, trebuie sa aspir si patul, nu? Si daca tot am aspirat patul si am asternuturi curate, cum pot sa nu dau cu aspiratorul in tot dormitorul?
Realizarea mea nu o consituie tot sirul asta de actiuni tipic gospodinelor (care sunt sigura ca nici macar nu e complet); realizare mea o constituie modul de gandire care ma face sa fac toate astea. Intrucat pornind de la un simplu schimb al lenjeriei de pat ma trezesc cu tot dormitorul curat luna si pe deasupra si cu un betisor parfumat aprins.
Nu stiu sigur, dar am o banuiala ca gandirea mea e cea corecta.
Si pentru ca sunt copil de profesori, am invatat ca daca ai gandirea care trebuie rezolvarea problemelor e doar o chestiune de timp.
Iar eu, Slava Domnului, mai am timp destul. Si norocul meu ca am un iubit rabdator!
Evident am fost de mica o rasfatata iar la mama, ori nu faceam nimic in casa, ori daca faceam nu ma sinchiseama prea tare ca rezultatul sa fie cel care trebuia. Doar era mama acolo! Eu trebuia doar sa ma joc (cand eram mica), sa ma vad cu fetele (cand eram adolescenta) si sa ies in cluburi (cand am trecut de adolescenta). Daca la un moment dat, mi se reprosea ca nu fac treaba in casa si scuzele mele obisnuite nu mergeau cu mama, aveam mereu un plan B: TATA. Eram (din fericire inca sunt!) „fata tatii” si orice sarcina mi-ar fi revenit era prea grea pentru mine care eram un „dop de om”. Daca totusi nici tata nu ma salva (sau, mai rau, ii tinea partea mamei) aveam o replica imbatabila cu care ma fofilam de la orice indatorire casnica fara sa primesc macar vreun mic repros: am de invatat! Ei, da, cu asta castigam orice batalie in fata mamei!
Numai ca se pare...razboiul l-a castigat ea!
Ma vad astazi in postura de „isusita”, viitoare sotie si, sper eu, cat de curand, mama care nu are nici in clin nici in maneca, cu ceea ce inseamna gospodarirea unei case! Si asta in conditiile in care apartamentul nostru are niste bieti 38 de mp.
Am vrut sa cred de la bun inceput ca harnicia nu are nici o treaba cu dragostea pe care Mircea mi-o poarta. Ba, mai mult, am crezut, in naivitatea mea, ca, stiind al meu barbat de la bun inceput ca nu excelez in ale trebaluirii prin casa, nici nu va trebui sa fac vreodata ceva sau, daca fac, sa o fac din placere (de parca ar fi posibil). Astfel ca, in lumea mea plina de iubire, lipsa calitatilor mele de gospodina nu era un factor de stres pentru restul vietii mele, timp in care vom locui impreuna.
A fost prima mea greseala!
Pentru ca e adevarat, nu imi cere nimeni (in afara de mama) sa fiu o obsedata de curatenie, dar imi place sau nu (si, din pacate, mai mult NU) cineva trebuie sa „tina casa”. Iar eu nu mai sunt doar prietena si iubita lui pe care vine o ia de acasa, o duce la un suc si gata. Sunt femeia cu care vrea sa isi intemeieze o familie. Si din pacate, familiile nu se intemeiaza numai cu iubire. Pentru ca desi am incercat, iubirea mea nu spala geamurile si nici nu porneste singura aspiratorul (nu pentru ca nu ar fi suficient de mare, caci, Slava Domnului!, e imensa). Pentru treburile astea e nevoie de niste maini! Si, din pacate, de cele mai multe ori, de mainile mele!
Spre rusinea mea, sunt departe de orice realizare considerabila in atingerea scopului meu (de a fi o buna sotie), dar totusi (pentru ca sunt in fond o optimista) trebuie sa imi recunoc niste mici mici realizari (care, pana la urma, sunt niste puncte de plecare, nu?).
Astfel:
M-am obisnuit ca in timp ce fac mancare sa spal si vasele pe care le folosesc. Si nu, nu pentru ca as fi foarte meticuloasa, ci pentru ca dupa ce as termina de gatit (moment in care cel mai probabil sunt foarte dezamagita), m-ar apuca plansul sa vad si chiuveta plina de vase murdare. Vase pe care cineva trebuie sa le spele. Si cumva stiu sigur ca mama nu o sa vina sa le spele!
In fiecare duminica seara fac curatenie generala in bucatarie. Ma rog, cat apreciez eu ca inseamna "generala". Si asta pentru ca am o fixatie ca luni cand ma trezesc sa am bucataria curata si ordonata. Mai mult ordonata, dar notiunile astea sunt, iar, apreciate in mod subiectiv.
Daca la mama acasa gaseam o scama pe masa din sufragerie si imi spunea sa ma duc la bucatarie sa o arunc, cel mai probabil, cand nu se uita ea, o aruncam pe jos,, tot in sufragerie. Doar urma sa dea cu aspiratorul, nu? De ce sa pierd eu secventa din film pentru o amarata si nevinovata de scama? Ei bine, istoria nu se repeta in casa mea. Pentru ca, tristul adevar este ca, orice scama aruncata de mine pe jos va fi automat aspirata tot de mine.
Imi place sa schimb asternuturile in fiecare sambata. Si nu pentru ca sunt vreo obsedata de microbi si nici vreo fanatica a lenjeriilor de pat impecabile (pana la urma tot eu trebuie sa calc toti metrii aia de cearceaf fara microbi si impecabili, nu?) ci pentru ca mirosul de curat imi aduce aminte de patul meu de acasa si bruc, ma cuprinde un sentiment de siguranta. Nu ca nu m-as simti sigura in bratele iubitului meu, dar parca eram totusi mai sigura de ale mamei! Si asta o zic, jur, fara a fi vreo mamoasa.
Si daca tot trebuie sa schimb asternutul evident ca trebuie sa scutur patura de dedesupt, ca doar nu pun cearceaful curat peste patura nescuturata. Si daca tot scutur patura, trebuie sa aspir si patul, nu? Si daca tot am aspirat patul si am asternuturi curate, cum pot sa nu dau cu aspiratorul in tot dormitorul?
Realizarea mea nu o consituie tot sirul asta de actiuni tipic gospodinelor (care sunt sigura ca nici macar nu e complet); realizare mea o constituie modul de gandire care ma face sa fac toate astea. Intrucat pornind de la un simplu schimb al lenjeriei de pat ma trezesc cu tot dormitorul curat luna si pe deasupra si cu un betisor parfumat aprins.
Nu stiu sigur, dar am o banuiala ca gandirea mea e cea corecta.
Si pentru ca sunt copil de profesori, am invatat ca daca ai gandirea care trebuie rezolvarea problemelor e doar o chestiune de timp.
Iar eu, Slava Domnului, mai am timp destul. Si norocul meu ca am un iubit rabdator!
Postări
