In privinta spatoiului personal, am fost mereu o persoana norocoasa. De mica am avut camera mea, iar in timpul facultatii am avut apartamentul meu. Fara doar si poate, perioada facultatii a fost una din cele mai frumoase. Si acum mi-e dor de galagia fetelor din casa, de vorbitul al telefon ore intregi noaptea, de zilele de nastere sarbatorite in cerc restrans etc.
Nimic nu se compara cu libertatea pe care ti-o da propriul spatiu.
Dar, anul trecut in mai, proaspat logodita, am stabilit cu Mircea sa ma mut la el. Pana sa ma mut, mi se parea un vis frumos sa locuiesc cu el in micutul lui apartament de 37 mp. Ce imi puteam dori mai mult, decat sa fiu mereu cu barbatul iubit?!
Am fost fericita si incantata pana cand am inceput sa imi strang si sa imi impachetez lucrurile din casa. Brusc, m-a apucat deprimarea. Mi-era greu sa imi vad cutiile cu lucruri puse langa usa, imi era greu cand vedeam ca le coboara Mircea la el acasa si imi era si mai greu sa le despachetez si sa le gasesc un loc in noua mea locuinta.
Am lungit vreo 2 saptamani mutatul si desi nu mai aveam mai nimic in apartamentul meu…..continuam sa dorm acolo. In ultima noapte nici macar asternuturi la pat nu mai aveam, dar am insistat sa dorm la mine, in patul meu!
Si daca am crezut ca greu a fost mutatul…..nu stiam ce ma asteapta!
Sigur, in aparenta eram o femeie fericita: aveam un prieten minunat, ma pregateam de nunta, locuiam cu barbatul iubit!
Dar, in realitate, imediat dupa ce m-am mutat la Mircea starea de deprimare mi s-a agravat la maxim. Aveam zile cand imi venea sa plang din senin. Nu ma obsinuiam cu nimic din casa, desi in 4 ani de zile jumatate din timp am stat la el, cunosteam fiecare coltisor din casa, stiam ordinea lucrurile, stiam TOT.
Problema mea era ca nu mai aveam eu spatiul meu! Nu mai eram aprope nici un minut singura in casa! Plecam la munca la aceeasi ora, ne intorceam la aceeasi ora, iar in restul timpului (cat mai ramanea) eram impreuna. Oriunde ma duceam in casa ma loveam de Mircea si de lucrurile lui. Parca nimic nu mai era al meu!
Sunt o persoana care crede cu tarie ca cel putin o ora pe zi trebuie sa ti-o petreci singur, sa stai tu cu tine. Si, am avut norocul sa imi permit sa respect cu sfintenie treaba asta!
Numai ca, dintr-o data, nu mai aveam posibilitatea sa o respect. Imi era atat de greu sa ma obisnuiesc acolo incat ma inchideam in baie si stateam cate jumatate de ora – 45 de minute, doar ca sa fiu singura!
Au fost, fara sa exagerez, doau saptamani groaznice! Ma intrebam ce fac eu acolo, de ce nu ma duc acasa! Puneam sub semnul indoielii si dorinta mea de a ma casatori!
Dupa 2 saptamani mi-am revenit, m-am acomodat si am inceput sa ma simt si acolo ca “acasa”. Sigur, gandul ca la un moment dat ne vom muta inapoi, la mine in apartament, m-a ajutat mult.
Nu stiu alte fete cum fac fata acestei schimbari din viata lor, cum se adapteaza schimbarii mediului, dar pentru mine a fost crunt! Imi lipsea orice lucru mic cu care ma obsinuiesem acasa!Desi m-am mutat la 3 km distanta de ai mei.....imi lipseau si ei.
Am avut un sentiment crunt ca am fost smulsa din elementul meu!
Nici nu vreau sa ma gandesc ce soc as fi suferit daca ar fi trebuit sa ma mut si cu parintii lui Mircea in casa!
Totusi, partea buna la toata deprimarea mea (da, a fost si o parte buna!) a fost ca a avut loc atunci si nu acum.
Pentru ca uite asa, dupa nunta, am intrat plina de fericire in casa sotului meu, pe care o simteam deja, de mult, casa mea.
Nimic nu se compara cu libertatea pe care ti-o da propriul spatiu.
Dar, anul trecut in mai, proaspat logodita, am stabilit cu Mircea sa ma mut la el. Pana sa ma mut, mi se parea un vis frumos sa locuiesc cu el in micutul lui apartament de 37 mp. Ce imi puteam dori mai mult, decat sa fiu mereu cu barbatul iubit?!
Am fost fericita si incantata pana cand am inceput sa imi strang si sa imi impachetez lucrurile din casa. Brusc, m-a apucat deprimarea. Mi-era greu sa imi vad cutiile cu lucruri puse langa usa, imi era greu cand vedeam ca le coboara Mircea la el acasa si imi era si mai greu sa le despachetez si sa le gasesc un loc in noua mea locuinta.
Am lungit vreo 2 saptamani mutatul si desi nu mai aveam mai nimic in apartamentul meu…..continuam sa dorm acolo. In ultima noapte nici macar asternuturi la pat nu mai aveam, dar am insistat sa dorm la mine, in patul meu!
Si daca am crezut ca greu a fost mutatul…..nu stiam ce ma asteapta!
Sigur, in aparenta eram o femeie fericita: aveam un prieten minunat, ma pregateam de nunta, locuiam cu barbatul iubit!
Dar, in realitate, imediat dupa ce m-am mutat la Mircea starea de deprimare mi s-a agravat la maxim. Aveam zile cand imi venea sa plang din senin. Nu ma obsinuiam cu nimic din casa, desi in 4 ani de zile jumatate din timp am stat la el, cunosteam fiecare coltisor din casa, stiam ordinea lucrurile, stiam TOT.
Problema mea era ca nu mai aveam eu spatiul meu! Nu mai eram aprope nici un minut singura in casa! Plecam la munca la aceeasi ora, ne intorceam la aceeasi ora, iar in restul timpului (cat mai ramanea) eram impreuna. Oriunde ma duceam in casa ma loveam de Mircea si de lucrurile lui. Parca nimic nu mai era al meu!
Sunt o persoana care crede cu tarie ca cel putin o ora pe zi trebuie sa ti-o petreci singur, sa stai tu cu tine. Si, am avut norocul sa imi permit sa respect cu sfintenie treaba asta!
Numai ca, dintr-o data, nu mai aveam posibilitatea sa o respect. Imi era atat de greu sa ma obisnuiesc acolo incat ma inchideam in baie si stateam cate jumatate de ora – 45 de minute, doar ca sa fiu singura!
Au fost, fara sa exagerez, doau saptamani groaznice! Ma intrebam ce fac eu acolo, de ce nu ma duc acasa! Puneam sub semnul indoielii si dorinta mea de a ma casatori!
Dupa 2 saptamani mi-am revenit, m-am acomodat si am inceput sa ma simt si acolo ca “acasa”. Sigur, gandul ca la un moment dat ne vom muta inapoi, la mine in apartament, m-a ajutat mult.
Nu stiu alte fete cum fac fata acestei schimbari din viata lor, cum se adapteaza schimbarii mediului, dar pentru mine a fost crunt! Imi lipsea orice lucru mic cu care ma obsinuiesem acasa!Desi m-am mutat la 3 km distanta de ai mei.....imi lipseau si ei.
Am avut un sentiment crunt ca am fost smulsa din elementul meu!
Nici nu vreau sa ma gandesc ce soc as fi suferit daca ar fi trebuit sa ma mut si cu parintii lui Mircea in casa!
Totusi, partea buna la toata deprimarea mea (da, a fost si o parte buna!) a fost ca a avut loc atunci si nu acum.
Pentru ca uite asa, dupa nunta, am intrat plina de fericire in casa sotului meu, pe care o simteam deja, de mult, casa mea.
Postări
4 comentarii:
Oriunde as fi cu barbatul meu este acasa. Doar el imi trebuie.
interesant postul tau. nu m-am gandit ca iubi s-ar fi putut simti aiurea mutandu-se la mine in casa. am crezut ca e perfect, ca e normal, ca ii placea. uite, am sa-l intreb ce a simtit acum 3-4 ani cand s-a instalat la mine si revin cu un comment.
ps:
astept cu nerabdare pozele de la nunta voastra.nu le pui pe miresici?
si eu m-am mutat de un an cu logodnicul meu, dar nu am simtit ca ma sufoca niciodata, dar presupun ca si din cauza ca niciodata nu am avut spatiul meu propriu si personal, pana la 24 ani am stat cu fratele meu in camera, pt ca nu aveam decat un apartament cu 2 dormitoare.
Eu am simtit eliberare cand m-am mutat la el! Probabil pentru ca acasa eram prea multi pe mp si pentru ca nu exista liniste, intimitate, un spatiu personal... Stam impreuna cu mama lui, care este cea mai cumsecade femeie din lume, si alaturi de ei doi am descoperit adevaratul camin la care am visat intotdeauna!
Dupa aproape 4 ani de convietuire "aici" reprezinta acasa, "acolo" reprezinta doar parintii mei...
Trimiteți un comentariu